Cred că-i mai important cum vede el lumea, că oamenii sunt aşa previzibili...
La un curs am avut de prestat un exercitiu de stimulare a creativităţii (în cadrul pregătirii psihologice). Se cerea cursanţilor să se descrie fiecare pe sine, dacă ar avea părul verde şi trupul portocaliu. Cei mai mulţi cursanţi au zâmbit iniţial, apoi, după ce li s-a explicat scopul exerciţiului, au încercat să elaboreze un răspuns cât mai „creativ”. Rezultatele, după cum era de aşteptat, s-au situat în zona: „aş fi un clovn”, „aş fi un extraterestru” , „aş fi ca ceilalţi, anormali ar fi cei cu pielea albă” etc.
Iată, în cele ce urmează, şi un răspuns într-adevăr creativ, fapt ce demonstrează că este nevoie şi de curaj pentru a-ţi expune opiniile:
„Întotdeauna mi-a fost greu să încep a scrie, dar când mă pornesc... nu încerc să găsesc scuze, dar vremea de afară îmi creează o stare de disconfort şi îmi inhibă imaginaţia. Un om cu părul verde şi cu trupul orange cu siguranţă va fi perceput ca o ciudăţenie a naturii. Pentru savanţi e doar un obiect de studiu, pentru cei cu spirit de afaceri - un instrument cu ajutorul căruia îşi măresc contul în bancă, pentru jurnalişti un subiect numai bun de aruncat pe piaţă cu titlul «exploziv», «nemaiîntâlnit» etc., iar pentru oamenii simpli - dracul pe pământ. Dar ce simte omuleţul acela ciudat, născut din dragostea unei portocale cu firul de iarbă?
Interesează pe cineva? Mă îndoiesc. Am avut curiozitatea să-l întreb şi mi-a răspuns aşa:
Sunt nebunul fără rost,
Fără nici un adăpost,
Pocitanie de om,
Trup de fum sau trunchi de pom,
Cu urechile cât marea,
Şi cu nasul cât e zarea;
Cu păduchi în loc de păr
Şi cu capul cât un măr,
Fără dinţi, fără gingii,
Cu obrajii vineţii
Fără suflet, fără gând,
Doar o umbră pe pământ.
Paharul meu e plin de-amar
Şi tot sfârşind se umple iar.
Nu ştiu ce-i râsetul sau plânsul
Şi nici urâtul sau frumosul.
Ce-i adevărul sau minciuna?
Nu ştiu ... sau poate mi-e totuna.”
